Le dau altora tot ce știu. Mie îmi las firimituri.
Când îți iese meseria mai bine pentru alții decât pentru tine..
Uneori am impresia că trăim două vieți paralele.
Într-una suntem profesioniști impecabili: coachi care țin spațiu pentru lacrimile altora, terapeuți care știu pe dinafară etapele traumei, fotografi de feminitate care surprind în imagini cele mai tandre, mai senzuale părți dintr-o femeie.
În cealaltă viață – cea în care ne dăm jos de pe scenă – suntem altcineva.
Coachul care încurajează „grija de sine” mănâncă pe fugă, la birou, cu laptopul deschis și mailuri care tot intră.
Fotograful de feminitate care invită femeile să se vadă, să se atingă, să se onoreze… merge prin viață ca un băiețel grăbit, în blugi comozi, cu părul prins la mișto, uitând să își privească propriul corp în oglindă.
Dentistul care repară zâmbete are dantura făcută praf, pentru că „n-am timp”, „e scump”, „nu am găsit încă pe cineva bun”.
Sună cunoscut?
Mi se pare extrem de ironic că suntem capabili să le oferim altora exact ceea ce nouă ne refuzăm cu o consecvență uimitoare.
Știm să ținem spațiu, să punem întrebări, să vedem potențial, să încurajăm, să normalizăm greșelile, să îmbrățișăm vulnerabilitatea celuilalt — și totuși, când e vorba de noi, scoatem biciul.
De parcă ar exista o listă invizibilă cu reguli:
„Pentru clienții mei, da, sunt disponibilă. Pentru mine, mai vedem.”
Se spune des „practise what you preach”. Sună simplu, nu?
Doar că între teorie și practică e un spațiu mare, un fel de prăpastie în care cad, zi de zi, cele mai bune intenții ale noastre.
Noi știm. Asta e partea dureroasă: nu suntem în negare.
Știm că avem nevoie de somn, dar stăm până târziu pe telefon.
Știm că ne-ar prinde bine sportul, dar corpul rămâne în scaun, lipit de grijile de mâine.
Știm că merităm să fim tratați cu blândețe, dar vorbim cu noi înșine într-un ton în care n-am vorbi niciodată cu un copil. Sau cu un prieten drag.
De unde vine diferența asta?
Cum se face că, pentru ceilalți, avem acces la o versiune atât de luminoasă a noastră, iar nouă ne rezervăm resturile?
Cred că sunt mai multe straturi aici.
Primul strat e rușinea.
„Dacă eu sunt coach și recunosc că nu îmi iese tot ce predau, o să mai aibă cineva încredere în mine?”
„Dacă sunt fotograf de feminitate și spun că uneori mă simt complet deconectată de corpul meu, o să mă mai creadă cineva autentică?”
Așa că ne punem armura profesionistului: zâmbet, structură, workbook, prezentare, sesiune foto perfectă.
Și lăsăm haosul pentru culise, pentru când se termină programările și rămânem doar noi cu noi.
Al doilea strat e povestea veche:
„Valoarea mea depinde de cât dau altora.”
Cu cât ajutăm mai mult, cu atât ne simțim mai demni de iubire, de apartenență, de bani.
Doar că această ecuație are un mic defect: nu ne include pe noi.
Noi nu contăm ca „om ajutat”. Nu intrăm în calcule.
Suntem cei care trebuie să fie bine „ca să poată susține pe ceilalți”, dar investim zero în acest „bine”.
Al treilea strat e frica de a ne întoarce atenția spre interior.
E mai ușor să lucrezi cu durerea altuia decât cu durerea ta.
E mai simplu să îi înveți pe alții să pună limite, decât să-ți dai seama că tu nu ai pus niciuna de ani de zile.
E infinit mai confortabil să fotografiezi curajul altora, decât să te uiți la zonele în care ție îți lipsește.
Ne ascundem în expertiza noastră.
Clarissa Pinkola Estés spune în Femei care aleargă cu lupii că „nu putem oferi dintr-un vas gol, fără ca într-o zi să ne prăbușim”.
Și totuși, continuăm să turnăm și să turnăm, sperând că poate, cumva, fizica nu se aplică în cazul nostru, că noi suntem excepția.
Nu suntem.
Am început să observ la mine rupturi între ceea ce le spun femeilor pe care le fotografiez și felul în care trăiesc eu zi de zi.
Le invit să se lase văzute. Eu mă ascund.
Le spun că merită să investească în ele. Eu amân de ani de zile lucruri care mi-ar face bine.
Le rog să fie blânde cu ele. Eu mă critic pentru fiecare pas „insuficient de bun”.
Și atunci mi-a venit, ca un pumn în piept, întrebarea asta:
Cât din munca mea e, de fapt, un strigăt către mine însămi?
Poate că și tu simți asta: că ceea ce faci în lume e, de fapt, ceea ce tu ai avut cel mai mult nevoie să primești și n-ai primit la timp.
Poate că, fără să ne dăm seama, ne petrecem viața creând pentru alții ceea ce nouă ne lipsește încă.
Nu cred că asta e o problemă.
Mi se pare chiar frumos, omenesc, profund.
Problema apare când rămânem doar acolo: la a le oferi altora.
Când ne oprim fix la marginea propriei uși.
Așa că îți propun un mic exercițiu de sinceritate.
Nu „ce predai”, nu „cu ce te ocupi”, nu „care e rolul tău profesional”.
Ci:
Unde este cea mai mare diferență între ceea ce le spui altora și ceea ce trăiești tu?
Nu în toate domeniile, nu peste tot. Alege unul singur: corp, bani, relații, odihnă, limite.Ce lucru minim ai putea să furi din munca ta și să îl aduci în viața ta personală?
Un singur lucru. Nu un program de 12 săptămâni, nu un retreat cu tine.Dacă ești coach pe limite, poate prima limită o pui cu tine: nu mai răspunzi la mesaje de lucru după o anumită oră.
Dacă ești terapeut de traumă, poate îți iei și tu o ședință în plus, nu doar „când e foarte rău”.
Dacă ești fotograf de feminitate (like me), poate îți faci și tu o fotografie în care să îți accepți corpul fix așa cum e, fără să-l judeci.Cum ar arăta o zi în care te tratezi ca pe cel mai important client al tău?
Nu pentru tot restul vieții, nu „de acum înainte”. Doar o zi.
Ce ai mânca? Cum te-ai îmbrăca? Ce ai mai tăia din listă? Ce ți-ai oferi? Cum ți-ai vorbi?..
Nu-ți propun un upgrade spiritual sau un standard imposibil.
Îți propun doar să nu mai fii ultimul om de pe lista ta.
Poate că adevărata profesionalizare nu e atunci când avem diplome, portofolii și review-uri bune.
Poate că adevăratul „next level” este când ceea ce facem pentru alții începe, încet-încet, să se traducă și în viața noastră de zi cu zi.
Nu perfect. Nu instagramabil.
Doar… mai puțin ipocrit față de noi înșine.
Îți las, la final, câteva întrebări cu care să rămâi:
Dacă m-aș trata ca pe clientul meu preferat, ce aș schimba în săptămâna următoare?
Ce parte din munca mea e, de fapt, o scrisoare către mine însămi?
Unde simt cel mai tare diferența între „cine sunt în fața lumii” și „cine sunt când sting lumina”?
Ce mic ritual zilnic aș putea lua din ceea ce le recomand altora – și l-aș putea încerca, măcar o săptămână, și pentru mine?
Poate că nu vom ajunge niciodată să trăim 100% ceea ce predăm.
Dar putem, măcar, să nu mai fim atât de departe.
Și poate, într-o zi, când vom privi înapoi, vom vedea că drumul dintre „ce spun” și „cum trăiesc” s-a scurtat, încet, cu pași mici, dar reali.
Nu pentru că am fost perfecți, ci pentru că ne-am băgat, în sfârșit, și pe noi în ecuație.